”Cine știe, cunoaște.” Pe cât de ironic, pe atât de adevărat. Uneori mi se face dor de drum. Vreau să merg oriunde. Cel mai greu îmi e când trebuie să-mi anulez o călătorie. Mă ia o durere cumplită, un junghi în dreptul inimii, mi se năruie planul. Atunci mi se face cel mai dor de drum. Și de oameni. Atunci vreau să plec, exact în acea clipă vreau să mă arunc într-un tren, fără să-i cunosc destinația. Atunci plâng. Cedez. Fredonez cântece, doar le fredonez, pentru că nu le mai știu versurile. Uit tot ce voiam să fac, pur și simplu mă simt copleșit. Și dorul ăsta nu durează doar o zi, ci trei-patru zile. O săptămână chiar. În care mă gândesc doar unde pot să merg. La ce persoană minunată pot ajunge, încât să o îmbrățișez ori de cine mă voi despărți cu lacrimi în ochi. Și gândurile astea, aparent banale, mă înnebunesc zile întregi. Mă îngenunchiază.
Acum mi-e dor. De ieri m-a cuprins un dor teribil de drum. Vreau să plec. Mi s-a făcut dor de un om. Și nu pot să-l văd, nu pot să-l ating, să-l îmbrățișez, să-i spun privindu-l în ochi tot ce reprezintă pentru mine. Și pentru asta am plâns și ieri și azi. Și nu vreau să pară articolul ăsta o victimizare a mea, dar v-am spus de la început, oricând voi simți nevoia să vă scriu, vă voi scrie și voi face ”abuz” de sinceritate. Mă bucur că acel om există.
Pe lângă asta, îmi mai e dor de ceva. De mai multe lucruri de fapt. Mi-e dor de sunetul roților de tren, de șuieratul acela al unei ferestre întredeschise, de sunetul motorului unei locomotive care pleacă din stație. Trebuie însă să mă obișnuiesc.
Oricum, vă iubesc pe toți *nu în mod egal, dar vă iubesc sincer pe toți*.
Asta fiind spusă, ne auzim!
Gîndurile călătorului 