Am început să fumez pe cînd aveam vreo 12-13 ani, în spatele magaziilor, de două ori pe săptămînă, în cel mai rău caz. Și nu o țigară întreagă, ci una „poștită” cu un coleg de clasă. Totul pe ascuns. Să nu afle părinții mei și nici ai lui. Altfel i-am fi dezamăgit. Cantitatea de țigări … Continuă să citești Nu ne doare pieptul din cauza țigărilor
Ziua în care credeam c-am să te văd
Era un septembrie tîrziu, era o ploaie care părea că nu se mai termină, era o zi în care mă trezisem obosit, frînt după întreaga noapte în care nu am putut dormi, în care am stat și am așteptat un moment, un singur moment de liniște. Nu am avut parte de el. Tremuram de un … Continuă să citești Ziua în care credeam c-am să te văd
Acasă e mai mult
Cînd vorbesc de casă, cînd amintesc ocazional și haotic de casă, văd doar un singur punct pe o hartă imaginară care apare numai în momentele de maximă singurătate. E casa de pe podele, între două scaune de lemn cu picioarele violent îndoite, dedesubtul unei pături luate din dulap într-o goană, ca și cum acolo urma … Continuă să citești Acasă e mai mult
Prin ochi ne curgea Bistrița Aurie
Ultima oară cînd am văzut Bistrița a fost acum doi ani. Nu cînd am văzut orașul, ci acele cătune din spatele lui. Coborîsem într-una din cele mai moderne gări din România, Bistrița Nord, și am pornit pe jos spre capătul de lume pe care-l păstrasem mereu ca un colț de retragere pentru clipa în care … Continuă să citești Prin ochi ne curgea Bistrița Aurie
Nenorocitul
Mereu există un nenorocit. În orice rădăcină, zburînd prin cuiburile bieților porumbei, călcînd sub talpa lui lată puii veverițelor, frîngîndu-le, astfel, capul, aruncînd cuvinte și gesturi fără să le cunoască în profunzime. El e nenorocitul, omul care cunoaște prea puțin și are o părere despre orice. E inteligent în ochii lui, pentru că, intrînd în … Continuă să citești Nenorocitul
Oamenii din urmă ce nu vor mai fi
Nu există liniște. În oraș e frig și a rămas umbra oamenilor mari pe stradă, pași aruncați pe marginile bordurilor, dar în oraș nu e liniște. În permanență se resimte o durere, amestecată de la cantitatea mare de tutun care-mi intră în corp. Starea de oboseală devine un sentiment. Între o iubire platonică și o … Continuă să citești Oamenii din urmă ce nu vor mai fi
Îți amintești cînd…
Asta ne era libertatea, să rămînem prinși de niște idei în care nici tu și nici eu nu mai credeam. Dar era bine, într-o luptă împotriva memoriei lor, noi n-am fost vreodată. Glasurile ni s-au auzit barbar prin cîntecele rezistenței noastre, dar n-au trecut dincolo de mintea mea. Mă îndoiesc uneori că am fost mai … Continuă să citești Îți amintești cînd…
Gîndurile călătorului 