Asta ne era libertatea, să rămînem prinși de niște idei în care nici tu și nici eu nu mai credeam. Dar era bine, într-o luptă împotriva memoriei lor, noi n-am fost vreodată. Glasurile ni s-au auzit barbar prin cîntecele rezistenței noastre, dar n-au trecut dincolo de mintea mea. Mă îndoiesc uneori că am fost mai mult decît gînduri trecute prin tîmplele unui scriitor mediocru de la periferia orașului nostru ce azi nu mai poartă nici un nume. Iar cînd mentorul m-a abandonat în spiritul unui concept ce nu m-a înălțat, ba dimpotrivă, mi-a tăiat avîntul adunat atîta timp, tu erai plecată de mult.
Mai distructivă decît ura a fost amintirea. Măcar dacă ne uram, nu? Dar n-am puterea să spun că te urăsc. Însă îmi amintesc. Prima întîlnire a fost haotică. Să te cuprind, să nu o fac, am făcut-o, am plecat fericit. Dar cu fiecare pas înspre noi, mințile noastre se îndepărtau cumplit. Știi, erai jumătatea perfectă, însă nu astfel funcționează iubirea. În fapt, noi suntem spirite complete, doar că tu erai jumătate de spirit, iar eu – umbra unui spirit. Și gesturile noastre extremiste ne-au omorît.
Te-au omorît. Pentru că ai fost cea mai frumoasă idee a minții mele. În realitate, nu te-am găsit nicăieri. Și-am fost nevoit să te omor.
Gîndurile călătorului 