Acasă e mai mult

Cînd vorbesc de casă, cînd amintesc ocazional și haotic de casă, văd doar un singur punct pe o hartă imaginară care apare numai în momentele de maximă singurătate. E casa de pe podele, între două scaune de lemn cu picioarele violent îndoite, dedesubtul unei pături luate din dulap într-o goană, ca și cum acolo urma să mă ascund întreaga viață. Luam bricheta cu lanternă folosită de tata să-și aprindă țigara Winchester, fără să uite vreodată să rupă filtrul, și o agățam de marginea unui scaun, în ideea că acea brichetă nenorocită va rămîne lumina mea.

Iar „acasă”? Acasă îmi este doar un concept, peste tot e acasă. Dar palma de lume în care m-am născut, valea aceea adîncă străbătută de rîuri ce ieșeau din matcă la fiecare ploaie mai serioasă, oraș în care coborau vulpile și cerbii noaptea, odată cu pîraiele reci și cuprinzătoare, palma cumplită de lume în care am fost născut fără să fiu întrebat dacă vreau, după atîtea vieți pierdute pentru că am refuzat nașterea, tocmai palma de lume mortală e locul în care simt că mor. Nu de bolile ce-au ros oameni în jurul meu, trebuind să-i îngrop, aruncînd un pumn de pămînt deasupra lor, nu de zilele ce trec ca un joc la care mă simt absent și mă trezesc spre sfîrșit, mahmur de la cuvintele pe care le înghit fără vreo limită, nu de dorul ce-mi frînge pieptul și nu de păsările ce și-au făcut cuib la mine, pe tîmple. Acolo simt că mor de mine. Ochii mei văd o lume bătrînă, pașii mei aleargă dintr-un colț în altul al lumii, dar spiritul meu are nevoie de acasă.

Pe acolo, prin Dorna rămasă într-un aer feudal, a spus un Dumnezeu oarecare că va ridica poarta raiului. N-a fost Dumnezeul meu și nici al vostru, era un Dumnezeu al Naturii, al Cailor Sălbatici, al Locului fără Timp, acel Dumnezeu era. Și a ridicat poarta raiului, ascunsă prin peșterile acoperite de pămînt, prin minele în dărîmare unde n-a mai călcat om de zeci de ani. Nu e orașul meu natal. Nu doar al meu. Acolo s-a născut veșnicia, pe vremea cînd era doar un tîrg afurisit, traversat rar de neguțători cu barbele atît de albe, că de la nașterea timpului numai în barba lor a nins, loc în care-au stat haiducii cu prada lor urcată pe cai, pe Cai Sălbatici.

Acolo e acasă.